Pt. momentele acelea cand ma voi duce la scoala si probabil mi se va spune ca el, copilul meu, nu este atent, are prea multa energie, nu sta locului, este plictisit, este neinteresat de materia x, y sau z. Atunci voi reciti asta si imi voi spune : "E ok, nu-i nimic grav! E normal! "
Nimeni nu s-a nascut adult. Despre invatamantul obligatoriu
Deasupra patului meu de copil trona, pe peretele casei parintesti, un tablou mare reprezentand un cerb cu privirea semeaţa indreptata spre varful unor munţi inzapeziţi. Sub cerb, pe o panglica ingalbenita de vremuri scria cu majuscule: „REGELE PADURILOR”. Asa am luat eu act despre notiune de rege. Despre imparati auzisem din povesti.
Era o copie dupa un alt tablou de demult din casa bunicilor dinspre mama. Il pictase un var de-al meu mai mare cu vreo zece ani. Copil fiind, cred ca eram prin clasa a II-a, il urmaream pe varul meu cum realiza copia. Imparţise coala de hartie in careuri si picta pe bucaţi. Intai completa un careu, apoi altul si asa mai departe pana cand tabloul a fost gata. Cutia de acuarele, pe care i-o cumparase tata, a ramas la noi. Imediat ce a plecat varu-meu, am scos o coala de la mijlocul maculatorului, am imparţit-o in careuri cu rigla din penarul meu de scolar sarguincios si m-am apucat sa pictez cerbul. A doua zi tabloul era gata. Doar ca, cerbul meu avea o privire blanda si tampa de bou. De atunci n-am mai pictat niciodata. Au trecut anii, am facut liceul, apoi facultatea, doctoratul si am devenit specialist in Stiinţele educaţiei.
Mi-am amintit aceasta intamplare acum vreo cativa ani intr-un compartiment de tren, cand, un individ la vreo cincizeci de ani, fost maistru la Electoputere, disponibilizat ca mulţi alţii din Romania cu o suma frumusica de bani, isi plangea soarta. Avea, spunea el, pamant mult in zona Bals, dar nu-l mai angaja nimeni. Incet-incet, cei din copartiment incepeau sa-i dea dreptate: era mai bine pe vremea comunismului, nu aveai ce cumpara dar aveai serviciu. Revoluţia asta numai necazuri ne-a adus. Ce sa faci cu libertatea?
Atunci am intervenit in discuţie amintindu-mi povestea tabloului si facand o comparaţie intre bou si cerb. Boul e un animal cu stapan. Are adapost, are hrana asigurata, in fiecare dimineaţa e injugat la car sau la plug si munceste. Cu cat isi face datoria mai bine cu atat primeste o raţie de fan sau de coceni mai mare. Cu cat e mai ascutator si se opinteste mai tare cu atat e mai bine ingrijit. Daca leneveste are parte de bici. Nu are grija zilei de maine. Maine e la fel ca astazi, la fel ca ieri si ca in toate zilele. Doarme linistit, pe coada. Spre deosebire de bou, cerbul nu are un adapost. Hrana si-o procura singur. Nu e sigur ca o poate gasi si maine. Nu e ferit de pericole, trebuie sa fie mereu in alerta, treaz, sa decida singur. Si, mai e o deosebire: cerbul e liber, totul depinde de el, boul are stapan, e dependent, e sclav. Cand nu mai poate munci sau cand stapanul nu mai are nevoie de el, soarta lui e la mila stapanului. Scopul boului nu e sa-si gaseasca hrana, e sa-si caute stapan care sa-l hraneasca.
L-am intrebat pe individ dupa ce i-am expus aceasta metafora: Intre o viaţa de bou si una de cerb, pe care o alegi? De fapt, intrebarea era adresata tututror. Incet-incet, dupa o perioada de tacere, au reinceput discutiile. Și, spre uimirea mea, desi se vedea in glasul celor din compartiment o unda de regret, concluzia cvasi-generala a fost ca viata de bou e preferabila celei de cerb. Cum s-a ajuns aici?
Din cei saizeci de ani pe care i-am implinit de curand, cincizeci si patru mi i-am petrecut in scoala. Invatatoarea mea avea vreo saptezeci de ani (pe atunci nu se iesea la pensie obligatoriu) si isi incepuse cariera la douazeci, pe la 1910, fusese si invatatoarea tatalui meu, era o istorie vie a invatamantului romanesc. Cu alte cuvinte, din cei 148 de ani de invatamant obligatoriu in Romania, cu peste 120 am avut, intr-un fel sau altul, un contact direct. Am fost, pe rand, elev, student, profesor, director de scoala, inspector scolar, director de CCD, acum sunt profesor de profesori, si cred ca aceasta experienta imi permite sa afirm ca preferinta fata de viata de bou a colegilor mei de compartiment e, in principal, rezultatul scolii. (Atentie, folosesc termenul “bou” nu in sens jignitor la adresa cuiva, ci ca expresie a servitutii si a starii si nevoii psihologice de dependenta si obedienta).
Invatamantul obligatoriu, sub forma in care il cunoastem azi, a aparut intr-un stat totalitar, Prusia, in urma unei batalii, cea de Jena din 1806 dintre armata de amatori a lui Napoleon si armata instruita prusaca, in care francezii au invins. Cand industria ta principala e sa produci si sa exporti mercenari pentru cei ce cucereau colonii peste mari si tari, a fi infrant de niste taranoi, ridica o mare problema, una nationala. Asa a gandit si Johann Gottlieb Fichte, filosoful de serviciu al lui Friedrich cel Mare, in cele 14 Scrisori catre natiune publicate intre 1808 si 1814: Am fost infranti pentru ca soldatii nostri n-au respectat ordinele, trebuie sa facem o Germanie Mare, sa unificam limba germana si toti germanii sa gandeasca la fel si sa respecte ordinele, cel putin in problemele mari. Iar statul prusac a inceput o treaba asezata, nemteasca, detaliata, pentru a pune in practica aceste idei. Astfel s-a instituit primul sistem de invatamant obligatoriu din lume in Prusia, in 1819.
Ideea invatamantului obligatoriu, de masa, nu era noua. Ea apare in scrierile lui Platon, pe la 1635 s-a incercat in Scotia, iar la Revolutia franceza, revolutie facuta de adulti, s-a cerut pentru prima data dreptul la educatie universala. Oamenii constatasera ca cei care aveau carte aveau parte de anumite privilegii, erau functionari ai statului, conduceau, la diverse nivele, grupuri de indivizi, ceea ce le crea un statut invidiat. Te-ai fi asteptat ca, odata castigat acest drept, cohorte de adulti sa puna burta pe carte, dar, vai, ceea ce era un drept castigat pentru adulti, a devenit, curand, o obligatie pentru copii. Napoleon insusi, dupa ce a organizat invatamantul superior pe principii si reguli militare, a incercat un invatamant obligatoriu pentru copii, dar marea masa a parintilor a refuzat sa-si dea copiii pe mainile altora.
Prusacii au reusit. Prusia era un stat totalitar. Noi ne referim la legea interzicerii avorturilor a lui Ceausescu ca expresie a totalitarismului comunist. Ei, bine, in Prusia exista inca din 1735 o lege de control al nasterilor, orice femeie trebuia sa raporteze la politie cand a ajuns la menopauza!
Intr-un cadru mai amplu, secolele al XVIII-lea si al XIX-lea coincid cu perioada luptelor, rascoalelor, revolutiilor si teoriilor de eliberare a scalvilor, de exprimare a demnitatii si libertatii umane. In acelasi timp se dezvolta industria, in principal cea extractiva si prelucratoare, statele se modernizau si se complicau in functionare si birocratie. Sclavii, care, sub diverse denumiri si statute (iobagi, serbi, robi, proscrisi, etc.) care constitusera de secole si milenii forta de munca, nu mai puteau asigura progresul omenirii. Era nevoie de un alt tip de forta de munca, instruita care sa manuiasca masinile, sa asigure functionarea statelor, sa asculte si sa execute ordinele.
Problema au rezolvat-o, asa cum am spus, prusacii, obligand copiii sa mearga la scoala. Intre timp, dintre toate institutiile obligatorii, au mai ramas doar doua: puscaria pentru adulti si scoala pentru copii. Vedem, chiar in aceste zile, cu cata dificultate ajung infractorii la puscarie: procese indelungate, procurori, avocati, tribunale peste tribunale, judecatori, drepturi ale omului… Pentru copii, e de ajuns faptul ca s-au nascut si au ajuns la o anumita virsta, din ce in ce mai frageda, la sapte, sase, cinci si, odata cu gradinita, la trei ani, si din ce in ce, pe o perioada de obligativitate mai lunga, patru, sapte, zece, douasprezece clase obligatorii.
Prin aceasta obligativitate statele au preluat, intr-un fel, dreptul parintilor asupra copiilor. La inceput cu forta, apoi, pe masura ce parintii insisi au fost educati prin scoala, cu bunavoia acestora. ( Las, pentru moment, discutia asupra dreptului parintilor asupra copiilor, inscris inca in codul lui Hamurabi, pentru ca si aici e o problema universala). Ideea este ca, prin aceasta obligativitate, copilul nu e considerat o fiinta umana, nu are dreptul la libertate. E un paradox sa ai dreptul la educatie obligatorie! In prezent, s-a ajuns in situatia in care parintii isi vand copiii statului inca dinainte de nastere: concediile de maternitate platite, concediile de crestere a copiilor platite, alocatiile pentru copii, sunt forme de vanzare a copiilor catre stat. Cand mamele fac demonstratii fluturand pampersii in fata guvernului, ele, de fapt, negociaza un pret, iar statul le plateste ca angajate pentru ingrijirea copiilor pana cand ii ia la scoala ( era sa zic la oaste).
Desigur, o tara cu oameni instruiti si obedienti e superioara altora, are un ritm de dezvoltare mult mai alert, realizeaza un boom economic, ceea ce s-a intamplat si cu Prusia, mai tarziu Germania Mare. Și, pentru ca majoritatea savantilor lumii din prima jumatate a secolului al XIX-lea isi dadeau doctoratele in universitati germane, au importat sistemul si l-au transferat in tarile lor, America la 1852, Principatele romane la 1864, Italia de-abia la 1888.
Cum au reusit nemtii sa creeze un sistem prin care sa produca forta de munca instruita, dar, in acelasi timp, dependenta si obedienta? Oameni dependenti, dar care au sentimentul ca sunt liberi, cu alte cuvinte, tipul de bou inteligent, idealul educational al oricarui sistem statal de invatamant, fie ca vorbim de state democratice sau totalitare, de republici sau monarhii?
In primul rand, prin gruparea copiilor pe clase pe criteriul varstei. Niciun alt grup uman nu se organizeaza pe varste ( era armata obligatorie, care, intre timp, s-a desfiintat). Ce-ati zice daca s-ar da un ordin ca la Ministrul Educatiei toti angajatii sa aiba 30 de ani, cei de la Ministerul Economiei sa aiba 31, cei de la Interne, 32 de ani, s.a.m.d.? Sau la o televiziune, cei care lucreaza la Știri sa fie de 35 de ani, apoi jurnalistii fiecarei emisiuni sa fie alesi pe criteriul varstei, la emisiunea A de 36, la B de 37, etc. ? Ar fi absurd, nu-i asa? si ati iesi in strada sa protestati impotriva unui asemenea ordin. Ei, bine, copiii nu au dreptul sa aleaga si nici sa protesteze, iar adultilor li se pare normal, nu absurd. Aceasta grupare pe criteriul varstei produce mai multe efecte antisociale: organizarea este impusa din afara, coeziunea sociala e imposibila ( ca in cazurile de mai sus, cu ministerele…), copiii nu pot invata unii de la altii, liderii sunt impusi de adulti, nu apar in mod natural, toti sunt tinuti in acelasi ritm dictat de medie, etc. In acest fel n-ai decat sa te supui mediei, cuvant care are aceeasi radacina cu mediocritate.
In al doilea rand, prin impartirea activitatii scolare pe lectii de cate cincizeci de minute cu recreatii de cate zece minute intre lectii. In acest fel copiii invata ora asta ceva, ora a doua altceva, ora a treia trec la altceva, fara sa aiba vreodata imaginea intregului sau de ce invata si asta si celalalta. Ei invata pentru ca asa ne-a spus “Domnul” sau “Doamna”, “Tovarasul” sau “Tovarasa”, adica sunt altii mai mari care stiu, noi trebuie sa-i ascultam, sa ne supunem vointei lor. Și astfel, invata din experienta, lectie de lectie, zi de zi, an de an, ca depind de altcineva. De altfel, majoritatea celor mai buni elevi, dupa ce termina scoala si facultatea, nu stiu ce sa faca cu viata lor, sunt angajati de altii, de tip Donald Trump sau Gigi Becali, care le spun ce sa faca si ei fac foarte bine ceea ce li se cere. Tot din experienta lectiilor, copiii invata ca “nimic in viata nu e atat de important incat sa merite sa fie dus la bun sfarsit”. Daca, prin absurd, un elev e “prins” in timpul unei lectii de farmecul unei poezii, sau se concentreaza pe o problema, suna clopotelul sau soneria ( la inceputurile scolii obligatorii pauzele se anuntau printr-un sunet de corn) orice farmec sau concentrare trebuie sa inceteze si se trece la altceva. Nu trebuie sa faci ce-ti place, ci ce iti ordona altcineva, indirect, prin clopotel, nenea Ministru, nenea Satu, nenea Sistemu.
In al treilea rand, dependenta si obedienta sunt induse prin ceea ce numim astazi curriculum, sau programa scolara, sau syllabus. In definitiv, nici “Domnul” sau “Doamna” nu fac ce vor, ci ceea ce li se cere prin programa. Domnul sau Doamna, lucrand cu mintea si sufletul copiilor, trebuie sa introduca aceste atribute constituente ale fiintei umane intr-un program, sa le “programeze” copiilor modul cum gandesc, precum si continutul gandirii, care e dat in curriculum. Desigur, exista mai multi Domni sau Doamne, fiecare stapan, mai mult sau mai putin, pe particica lui de curriculum, pe disciplina lui, dar niciunul/niciuna nu are imaginea intregului, sunt doar angajati intr-un sistem construit de altii pe principiul unei uzine, fiecare executand operatiile tehnologice care i se cer. Domnii si Doamnele sunt ei/ele insisi/insele dependenti/dependente de sistem, sistem care, in ultima instanta, poate fi definit ca suma locurilor de munca ale cadrelor didactice. ( Sa nu fiu gresit inteles: exista foarte multe cadre didactice bine pregatite in disciplinele lor si, cred ca fiecare are cele mai bune intentii privind educarea copiilor, dar intentiile bune, construite prin autosugestie, nu ajuta la nimic daca esti specialist in instrumentele cu care operezi (continutul disciplinei tale) si nu cunosti corpul pe care operezi ( mintea si sufletul copilului)).
De altfel, exista opinia generala ca, prin sistemul de invatamant, copiii sunt dati pe mana unor specialisti in educatie, care, pe langa specialitatea lor, au studiat pedagogia, psihologia si metodicile predarii. Ca unul care, zeci de ani am studiat si predat aceste discipline, pot sa afirm ca nu sunt stiintifice. Asa cum o buna perioada, in tara noastra si in multe alte tari s-a predat disciplina numita ”Socialism Știintific” (multi universitari si lectori in universitatile populare si-au construit o cariera in jurul acestei discipline) si s-a dovedit in realitate ca asa ceva nu exista, tot astfel Știintele educatiei sunt articulatii logice, uneori bine inchegate, dar construite pe postulate false. Metodicile, de exemplu, sunt un fel de retetar cu principii, norme, metode, strategii si tehnici, dar, ca orice reteta se adreseaza omenilor bolnavi, nu spiritelor vii. Cercetarile psihologice asupra invatarii, de la Thorndike, Skinner, Kohlberg sau Pavlov s-au facut pe animale, soareci, caini, pisici, porumbei, maimute, etc. si au fost transferate la modul cum invata copiii, iar cele pedagogice sunt caduce, pentru ca, odata introdusi copiii intr-un mediu artificial-scoala- separat atat de societate cat si de natura, nu poti obtine, prin observare sau experimen,t nimic valabil. E ca si cum ai aseza un fluture sub un clopot de sticla, i-ai observa miscarile si zbaterea si ai crede ca stii totul despre fluturi!
La fel face si Marioara, vecina de la parter, care isi plimba cainele, pe Axi, prin parcarea blocului, si-i striga: Fii cuminte Axi!, Vino la mama, Axi, Hai sa-ti dea mama, Pedigree, sa te spele mama pe labute! Pentru ea Axi e un copil dragalas si rasfatat. Tot mai multa lume are animale de casa, de la caini, pisici si canari, pana la serpi si camile. Toti le ingrijesc ca pe niste copii. Exista o intreaga industrie pentru hrana si ingrijirea acestor animale. Recent a aparut primul post de televiziune dedicat direct animalelor de casa, Dog TV, sa nu se plictiseasca. Nu stiu daca e normal sau nu. E treaba Marioarei, Axi raspunde nevoii ei de afectiune. Dar daca oamenii ingrijesc si cresc aceste animale ca pe niste copii, pe cale de inferenta logica e adevarat si corolarul: copiii sunt ingrijiti si crescuti ca niste animale dragalase care raspund nevoii de afectiune a adultilor! Dar, daca pe Marioara doar o salut si o las cu credinta ei, de la unii ca Skinner, Brunner sau Pavlov, am pretentii sa nu influenteze educatia copiilor. Toate se trag, pesemne, de la Darwin, care ne-a facut animale, superioare, ce-i drept, si toata lumea l-a crezut.
Sa fiu corect, alte cercetari psihologice care au influentat instruirea scolara s-au facut pe copii, de ex., cele ale lui Piaget sau Vagotky, greseala lor fiind ca s-au adresat numai intelectului sau numai interactiunilor sociale ale copiilor, ca si cum, daca ai studia mana sau piciorul, poti concluziona asupra organismului ca intreg!
Copiii, insa, au legile lor de dezvoltare, naturale sau divine pe care le urmeaza neincetat si, cu toata, cu toate incercarile scolii obligatorii, in ciuda tuturor teoriilor si metodelor, s-a constatat ca reactioneaza si nu se supun regulilor si regulamentelor din ce in ce mai restrictive. Atunci s-a inventat o alta treaba la fel de nemteasca: sistemul de recompense si pedepse, intre care, la loc de cinste troneaza nota. Dupa caz, nota e zaharelul sau biciul din experimentele de psihologie a invatarii, denumite, “stiintific”, elemente de intarire si reintarire. Tot dupa caz, nota instaureaza competitia stimulata de profesori si parinti si clasificarea neoficiala, desigur, in destepti si prosti. Daca pentru profesori acest lucru e de inteles, nota fiind instrumentul de baza cu care mentin disciplina si, spera ei, motivatia, pentru parinti lucrurile se complica, deoarece, se presupune ca acestia isi iubesc cu adevarat copiii. Și, cel putin eu, n-am vazut sau am auzit de vreun barbat care isi iubeste sotia intrebandu-l pe preot sau pe primar: ce nota-i dai sotiei mele? sau de vreo sotie iubitoare chestionandu-si vecina: ce parere ai, draga, de barbatul meu? E bun sau nu, ii dai nota de trecere? Pai, daca iti iubesti copilul, te duci la un strain sa ti-l evalueze? E adevarat, exista numeroase concursuri cu note si premii pentru caini si pisici care gadila orgoliul stapanilor. S-au inmultit cazurile de sinucideri in randul copiilor din cauza vreunei note sau corigente si nimeni nu gaseste nicio vina sau explicatie. De ce, ca era un elev bun? Nu ne-am asteptat la asta! Dar la ce sa te astepti, cand copilul este impins intr-un conflict existential colosal pentru ca isi iubeste familia, isi iubeste profesorii, colegii, semenii si dintr-o data se prabuseste nemaiputand suporta ideea ca i-a dezamagit groaznic pe cei pe care i-a iubit atat! In loc sa oprim moara si sa ne intrebam, ce macinam noi aici? trecem totul la fapt divers intr-un articol de ziar sau o emisiune TV.
Priviti examenul de capacitate de anul acesta sau cel de bacalaureat de anul trecut. Ce importanta are daca un elev a bifat subiectiva si altul predicativa iar cel de-al treilea atributiva? Cati dintre adulti stiu asta? De ce soarta unui copil sa depinda de ceea ce nici specialistii cu studii si doctorate nu stiu bine? Sau de ce cheltuim milioane de lei cu camere video de supraveghere – Big Brother – cand copiii sunt impinsi intr-o competitie nenaturala, neomeneasca? Daca scopul vietii este fericirea, de ce tot acest stress artificial provocat, in care anual sunt impinsi sute de mii de elevi, familii si profesori care incearca, lasand la o parte orice urma de moralitate (daca le-a mai ramas), sa se lupte intre ei, pentru, de fapt, o nefericire? Raspunsul e simplu: pentru ca, aruncandu-i unii impotriva celorlalti, pot fi stapaniti, manuiti, manipulati. Asta e sarcina sistemului de educatie imaginat si creat de slujbasii lui Friedrich cel Mare acum 200 de ani.
Dar cea mai mare inventie a scolii traditionale a fost banca de scoala. Oricate opresiuni ar fi imaginat adultii impotriva spiritului viu al copiilor, cu oricate pedepse, nu puteau opri copiii sa se miste. Miscarea este forma primordiala si fundamentala de expresie a vietii si a independentei individului. Trebuia gasita o solutie de incatusare a spiritului, iar aceasta a fost banca. La inceput erau banci lungi ca cele de la caminele culturale sau ca la nuntile de la cort, dar copiii lunecau pe sub ele. Apoi s-au inventat cele cu scaunul legat de banca, mai intai pentru sase elevi, sa nu poata iesi din ea, apoi, pentru patru sau doi, in sfarsit, pentru unul, pe masura ce se vorbea de drepturile copilului. Au fost implicati cercetatori care au studiat pozitia, forma si anatomia copilului, proiectand banci din ce in ce mai ergonomice, cu scaune rabatabile, etc. S-a observat, totusi, ca e nevoie si de miscare si au fost create pauzele si introduse orele de educatie fizica pentru a evita deformarea coloanei vertebrale. E ca si cand ai cere unei persoane sa mearga intr-un picior si, cand oboseste, sa schimbe pe celalalt, uitand ca un mers normal, cu ambele picioare si in ritm propriu nu duce la oboseala. Prin banca, disciplina a fost luata sub control de catre autoritati, astfel incat primul lucru pe care il invata orice copil care merge la scoala este sa stea in banca lui, sa faca ce i se spune si sa raspunda cand e intrebat.
Toata aceasta uriasa industrie care nu da faliment deoarece are clientela asigurata obligatoriu, care merge din ce in ce mai prost, pentru ca numai daca merge prost poate cere bani mai multi, daca ar merge bine n-ar mai fi nevoie de bani mai multi, este sustinuta de teorii pedagogice din ce in ce mai sofisticate. De la Taxonomia obiectivelor educationale a lui Bloom (1956), care functioneaza inca in practica scolii romanesti si despre care Bloom insusi spunea prin 1990, ca, pe baza ei poti creste pui in incubator, nu spirite umane (intrebati-l pe profesorul Nicolae Sacalis, a vorbit cu Bloom, vad ca a lansat recent o carte) la elaborarea standardelor educationale in America, prin anii ’80, pe care ne straduim, cu sarg, sa le introducem si la noi, si pana la invatamantul bazat pe competente pentru crearea societatii bazate pe cunoastere – knowledge-based society- clamat de documentele UE ( noi am construit, intr-o vreme, societatea socialista multilateral dezvoltata, cu mult inaintea UE!), toate aceste teorii merg pe linia inaugurata de prusaci in urma cu 200 de ani. Copilul, dibuit, ici-colo, de unele mari spirite ca Ellen Key, Maria Montessori sau Celestin Freinet, a fost ingropat sub imense mormane de legi si regulamente in care, pentru state, e doar o resursa umana ( Vezi Legea Educatiei nr. 1/2011, art. 2(2) si sutele de regulamente si metodologii pe site-ul MECTS, pe care nici juristii nu le pot descalci!). Și, ca orice resursa, trebuie folosita de cineva, asa cum si boul e o resursa pentru cel care nu are tractor.
Intreaga educatie se bazeaza pe o prejudecata, o premisa falsa: aceea ca adultii fac copii si ca ei ii formeaza si ii modeleaza dupa proiecte nationale si internationale. Noi, romanii, dintr-o tara de informatori, ne-am transformat intr-una de formatori. E la moda.
Mii de ani oamenii au fost convinsi ca soarele se invarteste in jurul pamantului. Cand, in sfarsit, a venit unul care sa le spuna ca e invers, l-au ars pe rug. Au mai trecut cateva sute de ani pentru a accepta cu totii acest nou fapt. La fel e si cu aceasta prejudecata. In urma cu peste 100 de ani ( 1907, cind la noi pornea rascoala de la Flamanzi) o femeie, prima femeie medic din Italia, Maria Montessori, a spus lumii: COPILUL ESTE CREATORUL ADULTULUI. CARACTERUL ȘI PERSONALITATEA SUNT PROPRIA CREAȚIE A COPILULUI. A fost exilata din Italia, a fost urmarita de fascistii lui Mussolini pentru a fi ucisa, a fost complet stearsa de comunisti din istoria educatiei si pedagogiei, a fost data uitarii de pedagogiile si universitatile din statele asa-zis democratice, desi cercetarile recente din neurostiinte ii valideaza spusele.
In aceasta epoca a libertatii, a comunicarii globale, copiii raspund oprimarii si controlului total, ignorarii legilor naturale ale dezvoltarii lor, in mod neconstientizat, in scolile publice de pe toate meridianele prin cresterea gradului de violenta. Statele cheltuiesc milioane de dolari si de euro pe proiecte de prevenire si reducere a violentei scolare. Școlile seamana, din ce in ce mai mult, cu puscaria. Jandarmii si politistii pazesc la portile scolii. Recent, un ministru al educatiei a propus introducerea cazierului scolar. Inutil. Sclavii s-au eliberat prin rascoale, proletarii prin revolutii, de vreo suta de ani asistam la miscari pentru eliberarea femeii (de sub prejudecati, desigur, altfel e libera!). E nevoie de o noua revolutie: cea a eliberarii copiilor de sub prejudecatile adultilor. Ultima. Non-violenta. Pentru ca adultii nu fac copii. Ei fac sex.
In incheiere, un citat:
http://www.crossroad.to/Quotes/fascism/Bertrand%20Russell.htm
Education should aim at destroying free will so that after pupils are thus schooled they will be incapable throughout the rest of their lives of thinking or acting otherwise than as their school masters would have wished … The social psychologist of the future will have a number of classes of school children on whom they will try different methods of producing an unshakable conviction that snow is black. When the technique has been perfected, every government that has been in charge of education for more than one generation will be able to control its subjects securely without the need of armies or policemen.” —–Bertrand Russell quoting Johann Gottlieb Fichte, the head of philosophy & psychology who influenced Hegel and others – Prussian University in Berlin, 1810
